Imi plac creioanele

Imi plac creioanele. Am creioane noi, dar am si creioane mai vechi. Unele proaspat ascutite, altele ce au vazut foarte multe ascutitori.

Creioanele sunt cu noi de cand suntem mici si ne plac mai tarziu in viata adulta. Apoi, revin la o varsta cand copii sau nepotii sunt fascinati de ele, iar ca bunici vrem sa le oferim creioane de colorat.

Imi plac creioanele. Ele sunt ca fiecare dintre noi. Intram in viata adulta pregatiti de ascutire, ne dorim o provocare fie ca este profesionala fie personala. Si astfel vine prima “ascutire”. Apoi lucram, ne implicam, suntem dezamagiti si “tocim” varful creionului. O noua ascutire poate sa para o provocare sau sa devina stresanta insa ea este necesara pentru ca doar asa creionul va scrie din nou. Alteori, o ascutire duce la ruperea varfului, fiind necesara o noua ascutire. Si tot asa…pana cand creionul devine din ce in ce mai mic.

Imi plac creioanele. Mai devreme a trebuit sa ascut un creion mai vechi si ma gandeam cat timp mai pot sa-l folosesc, pentru ca devenind mai scurt va fi mai greu de manevrat. Este oare la fel cu o persoana care inaintata fiind in viata se intreaba daca va mai putea fi de folos? Dar, pe masura ce-l ascuteam observam din nou cum creionul se transforma, din nou in instrumentul de care aveam nevoie. In final, vedeam rolul creionului atunci cand nu-l voi mai putea folosi perfect pentru baietelul meu sau poate o nepotica. Perfect pentru o manuta mica si din nou deschis la o noua ascutire.

Zilnic avem creioane de ascutit, sub forma dezvoltarii si imbunatatirii. Orice ascutitoare (provocare sau oportunitate) contribuie la ascutire. Uneori in timpul ascutirii varful se rupe. Dar o noua ascutire va conduce la un varf perfect.

Imi plac creioanele.